Psiholog Alexandra Gamanus

Colectiv, 30 octombrie 2015

3 287,17979 zile , 108 luni, 9 ani, -64 de oameni, 1 club.

In ziua de 3o octombrie 2015 îmi aduc aminte ca am ieșit in oraș apoi seara m-am uitat la un film si m-am culcat, era o zi de vineri . A doua zi dimineața la ora 7 ma suna tata sa ma întrebe ce fac, daca sunt bine, eu buimacă de somn ii spun ca sunt bine ci ca dorm si imi spune „ah deci ești bine”. Acel „ești bine” m-a trezit bine, am întrebat daca s-a întâmplat ceva si a zis ca nu e nimic, voia sa știe ce fac.

Cum îmi place sa caut si sa ma interesez intru repede pe internet si vad mare știre ” incendiu in club colectiv”, „concertul groazei” si tot felul de știri foarte ciudate. Caut sa înțeleg care e situația si vad ca a fost un concert al celor de-a Goodbye to Gravity si ca a avut loc un incendiu si o grămadă de tineri arși in club. Orice om care citește aceste lucruri e cel puțin șocat de imaginea lăsată de aceste titluri pe lângă tot ce se întampla si la ora aceea.

Nu am fost niciodată ATAT de impresionată de un lucru (poate doar atunci când a murit Papa Ioan Paul al II-lea dar eram mica) cât am fost impresionată de acel eveniment.

Am început sa caut toate informațiile despre oamenii care au fost acolo, ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat, cum si toate detaliile pentru a putea pune cap la cap tot. Insa pe parcurs ce aflam detaliile va spun ca începea sa mi se facă frica. De ce? pentru ca realizam ca puteam sa fiu eu acolo, puteau ca părinții care își sunau copii sa vadă daca sunt bine, putea fi părinții mei, pentru ca îmi dădeam seama ca din momentul acela noi ne vom schimba, pentru ca este înspăimântător, pentru ca erau mulți oameni care au mers imediat si au aprins lumânări (deși ironic vorbind focul a fost cel care a rănit) si m-am speriat pentru ca voiam sa ii ajut dar nu ma puteam mișca. Eram prinsă, ceva ma ținea. Mi-am spus ca voi merge in acel loc încărcat cu foarte multă durere insa nu am putut merge. M-am speriat efectiv de durere.

Au urmat zile când ma culcam si visam oamenii pe care ii văzusem la televizor care din păcate au plecat dintre noi, si ma trezeam speriată in mijlocul nopții speriată. Dădeam drumul la lumina pentru a realiza ca sunt bine, sunt acasă si am lumina. Au fost zile bune când eu eram foarte închisă, zile in care a trebuit sa opresc televizorul, telefonul si orice știre care putea sa apară despre alt caz, alt om care a murit din cauza incendiului așa ca m-am oprit. M-am oprit pentru a ma reface după aceasta întâmplare.

Eram încă in facultate când profesorii s-au oferit sa facă sedinte de consiliere si terapie cu acești tineri, GRATUIT. Ma gândeam cât de frumos ar fi sa pot ajuta si eu si sa ii ajut. Nu am putut. Si nu cred ca a putut cineva sa se detașeze. într-adevăr sunt persoane care au ajutat si ma bucur ca au fost acele persoane si știu persoane care au încercat sa ajute si au spus ca nu pot, pentru ca e prea mult pentru ele. Cu siguranță este prea mult pentru toți. Când ești tânăr nu te aștepți la catastrofe, la morți subite si la necazuri, când ești tânăr te distrezi si te bucuri de fiecare moment ce îți aduce bucurie. Ei bine, atunci, câțiva tineri si nu numai s-au schimbat, s-au maturizat mai mult decât se așteptau sa o facă..

Pe fiecare an ce a trecut de atunci, din ce in ce mai putina lume își aduce aminte, din ce in ce mai putini oameni țin cont de ziua de astăzi, 30 octombrie. Si totuși, sunt câțiva, care își aduc aminte de ziua de astăzi, cu tristețe, regret, si acei oameni mereu își vor aduce aminte ca aceasta este ziua când au pierdut pe cineva…

Desi nu am cunoscut pe nimeni din cei care erau acolo in acea seara, faptul ca am auzit, am citit si am caut informații despre ei m-a adus mai aproape de ei, faptul ca apăreau pozele lor peste tot era ca si cum ii stiam si asta m-a făcut sa caut pe grupurile făcute atunci depsre sănătatea lor sau noutăți, poate X a fost mutat in alt spital, poate Y s-a trezit, poate totuși Z deși avea șanse mici sa supraviețuiască totuși poate și-a revenit..

In fiecare an in data de 30 octombrie ma gândesc la ei, si ma gândesc singura, fără sa merg acolo, fără sa merg la parade, pur si simplu ma gândesc la ei, dar astăzi m-am gândit ca au trecut 9 ani de atunci si toți știm ce s-a întâmplat , sa va spun si ce am simtit eu acum 9 ani si cum am trăit eu aceasta experiența terifianta.

“We are not numbers, we are free, we are so alive…”
“Because the day we give in is the day we die…”